Copii astia si-au facut un obicei din alergare si eu nu
pot tine pasul cu ei dar sunt
invidioasa. In plus daca stau atata singura in casa simt nevoia sa ies, sa
explorez. Dar azi, cand in sfarsit m-am hotarat sa atac aleea lor de alergat,
m-a prins ploaia. De fapt nu chiar o ploaie serioasa dar, dupa ceva mers mi-am
dat seama ca nu voi putea face poze, ca-mi va uda aparatul si ca nu sunt
imbracata potrivit pentru un mers prin ploaie, asa ca m-am intors dupa numai o
jumatate de ora.
Am apucat totusi sa fotografiez gardul viu cu flori rosii
de pe marginea soselei, cateva blocuri din preajma si intrarea in cvartalul
nostru.
De data asta am avut timp de gatit! Dimineata fusesem iar la piscina.
E minunat sa fii absolut singura, doar cu o pasare gratioasa, gri-grafit, cu cioc si picioare lungi, care se plimba tacticos pe marginea piscinei.
Seara, dupa masa ei au vrut sa faca o plimbare in mers
rapid in loc de alergare asa ca am indraznit sa ma ofer si eu sa merg. Nu eram
prea odihnita caci mai mersesem ceva inainte plus inotul plus gatitul, dar am
plecat cu ei pe la opt. Cu totul alta e atmosfera seara! Briza, racoare, umbra!
O placere. Ei mergeau destul de repede incat nu prea aveam timp sa privesc in
amanunt totul pe acolo dar oricum voi mai reveni singura,pe lumina, ca sa revad
pe indelete totul si sa fotografiez. La un moment dat s-au gandit sa se abata
de la aleea circulara ca sa-mi arate ceva frumos si eu, desi eram cam obosita,
mi-am zis ca trebuie sa profit de ocazie. M-au dus intr-un cartier evreiesc
intr-o zona cu terase pline cu evrei cu tichia specifica si cu mosi cu barba
lunga, alba. Toti erau cu grija imbracati, foarte civilizati, linistiti, o
societate calma, omogena, unita ca o familie. I-am admirat si m-am gandit cu
parere de rau la romanii nostri de la
Chicago, care se aduna la restaurant ‘romanesc’al unui sarb, descrisi de Dona
cu atat dezgust incat nici nu mi-a trecut prin cap sa cer sa ma duca odata
acolo. E atat de frumos sa ai un loc special unde sa te intalnesti cu
conationalii tai, indiferent de conditia sociala sau financiara a fiecaruia.
M-a impresionat spiritul asta de coeziune ce-l emanau.
Am ajuns pe un promotoriu-belvedere in mijlocul apelor,
un chiosc de lemn, inconjurati de apa in care se reflectau luminile iahturilor
care intesau malurile si a blocurilor de apartamente cu doua-trei etaje care
aveau ferestrele largi privind spre ape. Privelistea era minunata si am fi stat
acolo mult si bine daca nu ne-am fi jenat sa deranjam o pereche de indragostiti
care stateau pe unica banca disponibila.
Am telefonat Titianei, mama lui Vali, s-o felicitam de
ziua ei. Era inca la Huston in Dallas in vizita la fiica ei, Cristina. A fost
bucuroasa sa vorbim si a promis sa ne vedem indata ce revenim la Bucuresti sa
schimbam impresii despre America. Am
vorbit si cu Cristina, careia i-am urat
sa-i traiasca mamica.
Ne-am intors la aleea de alergare si am inceput sa mergem
in trap saltat spre casa ca se facuse deja ora de somn si ei mergeau la lucru a
doua zi. Am ajuns acasa grozav de obosita si transpirata dar incantata de
tot ce vazusem si nerabdatoare sa
reeditez plimbarea pe lumina.
No comments:
Post a Comment