Wednesday, September 28, 2011

PRIMII DOI PASI

Dona o filma pe Mika si, la un moment dat, a vazut-o mergand singura.
Un metru, e drept, intre grilajul ce apara zona media si masa, si fara sa bage de seama, dar e cert: a mers!
Din pacate Dona a distribuit filmuletul in cerc restrans si nu-l pot publica si eu aici. Dar l-am revazut de multe ori si m-am emotionat de fiecare data!

Thursday, September 22, 2011

AVEM NOUA LUNI!

Azi a implinit noua luni!
Deja s-a obisniut cu cresa, desi are o privire de caine batut cand se duce acolo, dupa cat mi s-a parut mie din poza care a trimis-o Dona.
Imi povestea Dona ca in prima zi, cand a lasat-o la cresa au pacalit-o disparand fara ca ea sa-si dea seama. Acolo s-a jucat cu copiii si a uitat de mama. Dar cand a aparut Dona s-o ia acasa, Mika a inceput sa trepideze de disperare c-o pierde iar si nu i s-a mai dat jos din brate nici cand au ajuns acasa, pana cand nu s-a lamurit ca aici e totusi casa ei si nu mai e nici un pericol.
Au facut bineinteles masa festiva de ziua ei, cu tort, din care s-a infruptat si ea de data asta.

I-au facut ca de obicei o multime de poze din care se vede ca e foarte sigura pe piciorutele ei, desi se sprijina de masa, incat chiar am comentat ca va incepe in curand sa mearga.

Au mai fost si alte zeci de poze din care am selectat cateva care mi-au placut cel mai mult. E induiosator de atasata de taticu' si se vede in poze. Dona spune ca atunci cand vine el seara acasa i se lumineaza fata, alearga la el si restul serii se tine dupa el prin casa ca un catelus.

E foarte vioaie si expresiva iar Dona ii face niste poze minunate. E greu sa ma hotarasc pe care s-o aleg pentru un poster in camera mea:





Saturday, September 10, 2011

PE SKYPE


Au trecut zece zile si am revazut-o pe Michelle pe skype. Mi s-a parut mai mare, parca a crescut cat timp am lipsit. Se  tine bine pe piciorute si e atat de neastamparata ca ti-e greu s-o urmaresti. 
Parca- parca a avut o tresarire cand mi-a auzit vocea dar in rest, nici o reactie. 
Intr-un tarziu a reusit Doru sa instaleze camera video si m-a si vazut dar n-a interesat-o, persoana mea nu-i spunea nimic. Voia sa se joace cu calculatorul si dadea tot timpul cu manutele in tastatura, la un moment dat a inchis chiar calculatorul si a trebuit sa asteptam sa-l conecteze iar.
Dona si Miki erau draguti si politicosi, isi faceau datoria de a vorbi cu mine caci tocmai le scrisesem ca “mi-e atat de dor!”. 
Ma simt de parca nici nu am fost acolo, de parca nici nu am facut pentru catva timp parte din familial lor. Parca a trecut un veac.

Wednesday, September 7, 2011

ACASA


Prima impresie a fost de bine: totul stralucea de curatenie, totul era la locul lui, pe paturi cuverturi noi si frumoase ici si colo mici schimbari si imbunatatiri. Parca imi parea rau sa desfac valizele sa fac dezordine. Problemea a aparut cand am constatat ca nu mai aveam unde-mi pune lucrurile. Nu mai aveam o camera a mea de unde avusesem doua. Dormitorul mic, in care mai si dormeam dar mai ales lucram, a devenit biroul lui iar camera Dorei, unde dormeam eu, acum e a lui. Sifonierul Dorei e plin de hainele si lucrurile lasate de ea si celalat e blocat cu o ditamai centrala de calcat pe un scaunel si, oricum, contine costumele si camasile lui. A ramas liber patul lui cu “baldachin” dar dulapul e arhiplin cu lucrurile lui.
Am deci o problema sa-mi fac loc in propria casa si inca nu am solutii. Deocamdata am golit sifonierul Dorei si mi-am pus lucrurile, cum ar veni la el in camera si dorm in fostul lui pat in fosta lui camera.
Trebuie sa invartim multe pe aici sa-mi fac loc. Mai vedem!
Deocamdata, intrucat nu aveam in casa decat patru rosii si patru feluri de branza am purces la cumparaturi.
Cand sa platesc, acum e randul meu sa scot bani pentru toate cele in casa, m-a asigurat Doru, la casa de la supermarket nu-mi primeste niciunul dintre carduri. Am intrat in panica fiindca cel putin pe unul trebuia sa intre pensia si, fiindca nu semnasem de primire pentru talon sase luni era de asteptat sa-mi fi sistat-o.  Dar era weekend, cine ma mai putea ajuta cu ceva pana luni?
Trebuia mers la banca si intrebat daca are ceva cardul si apoi la casa de pensii sa demonstrez ca nu am murit si ca merit in continuare pensia aceea. Deci nici vorba de mers la nunta la Campulung. Nu mai vorbesc ca  imi era cand somn cand ameteala si as fi dormit toata dimineata dar noaptea abia la ora doua am reusit sa gasesc un diazepam si sa adorm.  Am ascultat concertul cainilor de cartier pana s-au culcat si ei, apoi blandul zumzet de tantari.
                                                                        ***
Duminica am avut program administrativ. Am mai frecat putin bucataria caci eram obisnuita cu curatenia de farmacie de la Dona (care a declarat ca arunca vasele in care am gatit eu sase luni ca prea se uzasera desi sunt de inox si-si facea planul sa cheme pe cineva specializat in curatenie sa-i scoata la lumina aragazul).
Deci am spalat dulapurile, peretii de faianta si vasele, acestea fiind pline de detergent pe baza de soda caci Doru a crezut ca asa se dezinfecteaza si nu prea le-a mai clatit, ce conteza ca soda e nociva. In plus mirosea ceva a stricat in dulapul din bucatarie si trebuia sa gasesc si sa inlatur sursa.
Noroc ca gatisem ieri din plin, caci cumparase o multime de carnuri, carnati, mici, un peste, etc si trebuiau gatite pana sa se strice. Asa ca pentru prima zi, ieri, am avut foc continuu, chiar foc, caci bucataria era scaldata din plin de soarele fierbinte, iar amarata aia de hota care mai bazaia cand am plecat, a aruncat-o el demult si nu a inlocuit-o inca.
Dar am avut satisfactia sa-mi multumeasca fericit ca mai mananca si el altceva decat rosii cu branza caci, cand a vazut cum e sa speli aragazul si atatea vase dupa ce gatesti s-a reprofilat pe cele de mai sus.
Totusi nu a mintit cateva zile inainte de a veni eu, cand mi-a  povestit pe skype cum tocmai facuse el o ciorba. Stiu pentru ca, dupa doua zile de cautare am gasit oala de presiune cu capacul neetansat, cu resturi de ciorba, care erau sursa mirosului pestilential din dulap.
Dupaamiaza as fi mers la plimbare, mai ales as fi mers in vizita la Passi, pentru care aveam de la Dona un mic cadou-amintire si careia trebuia sa-i ducem ochelarii ce si i-a uitat in masina lui Doru de curand.
In general m-am invatat de la Dona sa merg mult, bine ca acolo aveam un motiv serios: plimb copilul!
Dar ma invatasem cu miscarea si tare m-as fi plimbat acum, dar nu am fost in stare sa-l urnesc. Seara, m-a ajuns oboseala dar s-a inviorat el , nu pentru plimbare ci pentru tot felul de probleme de rezolvat si intrebari si facturi si atatea chestii plicticoase, pentru care nu aveam deloc energie si avant la ora aceea. Totusi a fost remarcabil faptul ca simbata am vazut pe HBO primul film din ultimile sase luni si, duminica, pe Descovery un documentar extraordinar si infricosator despre parcul Yellowstone.
Nici acum nu simt nevoia sa ma uit la televizor dar cand o voi simti nu stiu la ce ma voi uita caci celelalte doua sunt deconectate, singurul care merge e la el in camera.
                                                                                ***
Luni m-a luat in turneu pe la firme , cu treaba. Cu ocazia asta mi-am reinnoit contractul de serviciu la Terra, firma la care eram inainte angajata, m-am vazut cu vechii colaboratori si, mai ales, am vazut noul restaurant de pe Aleea Privighetorilor (tot al patronilor de la Terra) de care ne ocupam pe domeniul nostru, ati ghicit, tot noi!
Aveau sedinta, asa ca am avut timp sa-l vizitam in tihna, inclusiv bucataria pana la ultima debara, caci Doru trebuia sa faca evaluarea riscurilor, dar si sa mancam o pizza si un tiramisu si sa bem doua  limonade, tratatia dragutei noastra sefe.
Am venit acasa cu masina plina de fise si documentatie de rezolvat. Ca la restaurantele din Chicago, ce-i prea mult imi taie apetitul dar nu ma intreaba pe mine nimeni daca am chef de munca.
Din pacate nu-mi mai merge ca lumea alimentatorul la laptop: are un contact imperfect si nu merge decat uneori, doar Doru a reusit sa-l convinga de  doua ori dar daca l-am miscat s-a incapatanat sa faca pe mortul doua zile. Asa ca, desi imi facusem temele si-mi scrisesem “memoriile” nu am putut definitiva, pune pozele si trimite pana joi.
Despre prima iesire la “plimbare pe strada” maine, cand voi avea aparatul de facut poze sa si ilustrez, caci poate unii, de pe alte meleaguri, nu ma vor crede pe cuvant.

Friday, September 2, 2011

PE CONT PROPRIU

Abia cand nu i-am mai putut vedea m-au napadit lacrimile. Dar nu pentru mult caci a trebuit sa desfac repede bagajele pentru verificare, sa ma descalt, etc. Mi-au facut inclusiv control cu raze X, prilej cu care m-am simtit ca o mare terorista sau macar mafioata!
Abia dupa ce am trecut  cu bine si, cand mi-am rupt o unghie, cautand pila si forfecuta  de unghii, mi-am dat seama ca erau in poseta si nu le-au vazut. Ce credeau ca am in corp? dinamita? Sau forfecute de unghii cu care sa scot ochii stuardezelor daca nu-mi dau un suc!
Apropo de  suc, am cerut un vin mai dulce caci de suc mi-era teama, eram foarte balonata. Si ce credeti ca mi s-a dat? Sampanie!!! O sticluta mititica si frumoasa de sampanie de cam 100ml, pe care tare as fi pastrat-o drept amintire daca nu mi-ar fi fost rusine s-o iau. Cu toata incercarea mea sa ma imbat cu vin nu am reusit sa dorm nici un minut. In schimb am admirat privelistea minunata a aeroportului si apoi a orasului, laminate in noapte, caci la ora opt era déjà intuneric. Mi-a parut tare rau ca nu pot fotografia imaginile alea, oricum cu aparatelul meu nu se putea, chiar daca as mai fi avut baterii.
Am avut loc la fereastra, Miki l-a ales, si am putut admira si Detroit-ul minunat luminat, recunoscand podul catre Canada, insula Belle Ille si lungul ei pod de acces, raul, bulevardele drepte si luminate, chiar si  complexul Residence se vedea, dar mai discret decat sigla rosie a hotelului de peste rau, din Canada.
Nu am recunoscut Farmington Hills si casa Adrianei dar ce sa faci nu poti avea totul. I-am spus doar, in gand, “la revedere”.
Am survolat destul de jos teritoriul american incat am putut vedea , bine luminate, oraselele din Indiana de pe malul lacului Michigan, pe unde ne-am intors cu Dona de la Detroit cu trei saptamani in urma.
In curand insa am fost rugata de stuardeza sa trag obloanele ca sa doarma lumea.
Ne dadusera mancare un fel de lasagnia dar cu branza de vaci in loc de carne si alte chestii, masa nefiind de loc grozava ca alte dati.
Nu ne-au dat nici sosete si masca pentru dormit. Din fericire Dona ma dotase in ultimul moment cu sosete de-ale ei, caci pe ale mele le pusesem cine stie pe unde si in care geamantan.
Asa ca, in palton si cu sosete groase am trecut noaptea confortabil spre deosebire de domnisoara de langa mine care a tremurat bine sub peticutul de paturica din avion. Mai am avut norocul ca din cele trei scaune doar doua, cele de la margine, s-au ocupat asa ca am stat lejer amandoua.
Am vizionat o jumatate de film inainte de masa si, apoi cealalta jumatate, cea de la capat, dupa. Dar la un moment dat nu au mai dat nimic pe video, presupunand ca toata lumea doarme. Asa ca m-am avut ce face un timp, dupa ce m-a lasat si bateria leptopului, cu care jucasem noua mea pasiune, “Bejeweled”.
Am stat si eu cuminte pana mi-a venit idea sa mai pandesc ce se vede afara. Am deschis un pic oblonul si am vazut doar cu un ochi un minunat rasarit de soare si niste culori splendide pe cer. Dar nu am putut exagera caci deranjam pe cei care puteau sa doarma. Totusi drumul nu mi s-a mai parut atat de lung, chiar am fost surprinsa cand pilotul ne-a anuntat ca mai  sunt douazeci de minute.
Totul a decurs normal si totodata complicat la  sosire, cu adevarate slalomuri pe coridoare , cu un nou control unde iar nu s-a descoperit forfecuta dar, de data asta fara radiografie si am ajuns la timp sa ma imbarc pentru Bucuresti. Si eu care credeam ca doua ore intre curse vor fi prea mult!
In avionul de Bucuresti am facut conversatie cu vecina de alaturi (iar lipsea pasagerul din mijloc) si am aflat ca e romanca, originara din Campulung dar plecata si traind in Anglia din 1974, casatorita cu un englez, si locuind langa Londra, la o casa cu curte, poate chiar o ferma. Vine des in Romania sa-si viziteze mama octogenara, profesoara, care e in plina forma: si acum mai da meditatii. Am discutat multe  dar mi-a dat de gandit o observatie a ei: sunt multi someri, atatia o duc rau si se plang, dar ea nu gaseste pe nimeni s-o ingrijasca pe  mama ei. Nimeni nu se baga la asa ceva desi batrana ei mama e pe picioarele ei, doar ca e singura si mai trebuie menajata de eforturi mai mari.
Am ajuns, reflectand, la concluzia ca femeile dintr-un targ ca acesta se considera luate drept servitoare daca fac asa ceva si prefera sa rabde de foame. Caci nu pot sa cred ca toate sunt niste puturoase. I-am sugerat sa caute sa angajeze prin camera de munca, cu contract ca la orice serviciu, caci asa angajata ar fi dintre cele care chiar au nevoie sa lucreze si are sentimentul ca are un job normal, cu asigurari sociale pentru pensie si sanatate. Mi-a multumit foarte fericita de sugestie. Sunt curioasa daca are si efect!
Am vorbit trei ore continuu: eu, care nu sunt de loc o vorbareata. Dar ea este si e foarte placuta. In plus tot ce spunea era interesant si incitant pentru cine vrea sa stie cum gandesc si traiesc oamenii pe alte meleaguri. Am facut schimb de adrese de email dar numai dupa sase saptamani cand ajunge iar in Anglia putem comunica iar. Nu mi-a dat prin cap s-o intreb de numele si adresa mamei sale caci chiar a doua zi o puteam vizita daca as fi avut puterea sa merg la nunta nepoatei mele, Valentina, care se va celebra acolo. Caci chiar asa obosita si nepregatita de nunta poate ne-am fi dus daca nu aveam incurcaturi cu cardurile, ceea ce m-a lasat peste weekend fara bani. Dar despre asta mai incolo.
Deocamdata sunt impreuna cu Mandolica Moppett, caci asa o cheama pe noua mea prietena, pe interminabilele coridoare ale aeroportului, dotat mai nou cu trotuare rulante. Nu am prea beneficiat de ele dintr-un unanim elan sportiv,  caci dupa atatea ore de stat in avion, putina miscare era acum o binecuvantare. In afarsit iata-ne la banda rulanta pentru bagaje. Am avut emotii caci valizele au venit in mai multe transe si a mea tot nu venea. Pana la urma le-am gasit si, indreptandu-ne spre iesire ne-am sarutat de ramas bun. Ea ramanea putin la toaleta. Eu ma uitam de zor dupa Doru. 
L-am vazut deodata precipitat impingand un carucior de bagaje si venind din partea cealalta. Primele vorbe ale lui au fost sa ma certe ca am iesit pe partea asta ca el ma astepta dincolo. Se certase cu cineva care-i statuse in cale, si acum era tare agitat si precipitat, incat am uitat sa ne imbratisam! M-a condus aproape in fuga la parcare, aproape ca a rasturnat caruciorul la una din gropile drumului, un baiat a sarit sa ajute si el nu mai scapa de acesta. A aparut un domn pe care parca il cunosteam dar nu stiam de unde sa-l iau…
In tot acest valmasag am ajuns la un Smart mititel si negru pe care Doru l-a declarat al meu. Am dat sa merg mai departe crezand ca e o gluma dar mi-a dat cheia si chiar a actiomat telecomanda sa deschida usile. Eu ametita nu prea mai stiam ce sa cred dar, dand sa urc in masina el a spus ca nu intra bagajele in asta sa mergem la Opel. Atunci iar am crezut ca era o farsa dar nu intelegeam ce-i cu domnul acela parca cunoscut care zambea mereu si se tinea dupa noi . Si baiatul acela pe care Doru il repezise dar pe domnul nu?!...
Am mers la Opel sa lasam bagajele apoi la casierie sa plateasca parcarea, toate intr-o vijaiala si o fataiala de ma ametise.
Abia intr-un tarziu, asteptandu-l pe el sa plateasca, am inteles ca masinuta neagra era intr-adevar a noastra, ca venise si cu Opelul, pe care-l conducea Iulian (domnul zambaret si retinut pe care nu-l mai vazusem de mult si nu-l mai recunoscusem) pentru bagaje si ca baiatul cel simpatic si bagaret era doar un cersetor sau un hotisor.
M-am lasat plimbata cu masinuta cea draguta pe care tare si-odorea Dora de cativa ani si am ajuns in sfarsit acasa.

Thursday, September 1, 2011

PLECAREA


In preziua plecarii au tinut sa-mi faca o surpriza: sa ma duca la restaurant.
Eu déjà gatisem o friptura, o mancarica de conopida drept garnitura si facusem si salata de fructe.
Dar daca ei au avut aceasta placere, m-am imbracat in doi timpi si trei miscari.
Am plecat la un restaurant bulgaresc pe care Miki il descoperise recent.
In fata restaurantului le-am cerut sa-mi faca poza cu Mika. A intrat si masina Donei in poza.
 
Am stat la terasa, unde peste capetele noastre au trecut avioane din minut in minut, daca nu si mai des.
Bineinteles Michelle a avut propriul sau scaun inalt pe care a stat tot timpul intoarsa cu spatele uitandu-se la un grup de tineri si a mancat cu spor paine goala, adica chifla, facand in jur frimituri cat cuprinde. Dar cred ca ospatarita bulgaroaica ce se indragostise de ea nu va fi protestat. Mai greu i-a fost sa inteleaga ce inseamna “a slice of bred” ca nu prea le avea cu engleza.
 
Am mancat bine, ca de obicei a ramas o multime de mancare care s-a luat la pachet si s-a mancat a doua zi, si am plecat acasa. 
Acolo ne astepta operatiunea foarte importanta a facutului de bagaje, la care Dona a preluat conducerea, ca de obicei. A fost nevoie sa arunc o jumatate de valiza de haine vechi de- ale mele, ghete, pantofi, caciula, fular, ca sa imi incapa noile cumparaturi si cadourile. Paltonul l-am luat pe mine, spre stupoarea celorlalti calatori dar sa stiti ca a fost de milioane in avion, ulterior. Si oricum nu mai avea loc.
Am terminat provizoriu treaba destul de repede si am reusit s-o culcam in sfarsit pe Michelle care era foarte dornica sa ne stea in cale simtind ca se intampla ceva important si neintelegand ce.
Deja m-am obisnuit cu situatia si nu mai sufar ca plec. Dar inca nu ma bucur ca ma intorc acasa!
Nu mai simt nimic, decat poate o nerabdare sa se termine odata mai repede totul cu bine.
                                                                                   ***
Ultima zi. Am avut programul obisnuit al fetitei, m-am jucat cu ea si am dragalit-o mult mai mult caci  am avut timp destul: nu am mai fost la plimbare si nu am mai gatit. I-am facut o multime de poze cu poznele pe care le face ea in mod obisnuit dar m-au lasat bateriile la momentul cheie cand voiam sa-i fac o poza porno in funduletul gol langa “jamper”.

 
Am pozat-o si cand studia geamantanul meu, ca sa-i arat lui Gabi cat a crescut de cand o pusese ea in geamantan, unde se lafaia. Acum n-ar mai fi intrat.
Apoi, fiindaca era obosita a venit ora de culcare. M-am gandit s-o pozez in pozitita asta de fachir. Era tare obosita si nu voia sa se intinda , statea in fundulet cu o jucarie in mana cand, pe neasteptate, s-a prabusit cu capul in poale si asa a dormit. Nici blizul aparatului de fotografiat n-a mai trezit-o.
 
De dimineata Miki mi-a multumit din suflet pentru ajutor dar eu i-am spus ca a fost privilegiul meu si eu le multumesc ca mi l-au oferit. Eu chiar  asa simt.
 Miki a spus ca incearca sa vina si el devreme acasa sa ma conduca la aeroport.  Plecarea e la 8.05 seara, ceea ce a fost convenabil pentru Dona care nu si-a pierdut o zi de serviciu cu asta. Totusi a venit mult mai devreme si am mai rearanjat bagajele caci uitasem la baie o multime de cosmetice pe care mi le daduse ea. Am mai vorbit, am mai pus tara la cale si ne-am imbarcat in masina. Tocmai venea si Miki. Dona a condus nebuneste de teama sa nu intarziem caci, desi nu era tarziu, era ora de varf si i-a fost teama de vreun ambuteiaj.
Am ajuns la biroul de imbarcare unde functionara a preluat geamantanul si a facut conversatie cu Mika pe care nu mai inceta s-o admire.
Apoi ne-am luat la revedere, ne-am pupat de doua ori cu fiecare si am plecat, intorcandu-ma sa-i vad cum fac cu mana si asteptand sa dispar in strafundurile aeroportului.