PE CONT PROPRIU

Abia cand nu i-am mai putut vedea m-au napadit lacrimile. Dar nu pentru mult caci a trebuit sa desfac repede bagajele pentru verificare, sa ma descalt, etc. Mi-au facut inclusiv control cu raze X, prilej cu care m-am simtit ca o mare terorista sau macar mafioata!

Abia dupa ce am trecut  cu bine si, cand mi-am rupt o unghie, cautand pila si forfecuta  de unghii, mi-am dat seama ca erau in poseta si nu le-au vazut. Ce credeau ca am in corp? dinamita? Sau forfecute de unghii cu care sa scot ochii stuardezelor daca nu-mi dau un suc!

Apropo de  suc, am cerut un vin mai dulce caci de suc mi-era teama, eram foarte balonata. Si ce credeti ca mi s-a dat? Sampanie!!! O sticluta mititica si frumoasa de sampanie de cam 100ml, pe care tare as fi pastrat-o drept amintire daca nu mi-ar fi fost rusine s-o iau. Cu toata incercarea mea sa ma imbat cu vin nu am reusit sa dorm nici un minut. In schimb am admirat privelistea minunata a aeroportului si apoi a orasului, laminate in noapte, caci la ora opt era déjà intuneric. Mi-a parut tare rau ca nu pot fotografia imaginile alea, oricum cu aparatelul meu nu se putea, chiar daca as mai fi avut baterii.

Am avut loc la fereastra, Miki l-a ales, si am putut admira si Detroit-ul minunat luminat, recunoscand podul catre Canada, insula Belle Ille si lungul ei pod de acces, raul, bulevardele drepte si luminate, chiar si  complexul Residence se vedea, dar mai discret decat sigla rosie a hotelului de peste rau, din Canada.

Nu am recunoscut Farmington Hills si casa Adrianei dar ce sa faci nu poti avea totul. I-am spus doar, in gand, “la revedere”.

Am survolat destul de jos teritoriul american incat am putut vedea , bine luminate, oraselele din Indiana de pe malul lacului Michigan, pe unde ne-am intors cu Dona de la Detroit cu trei saptamani in urma.

In curand insa am fost rugata de stuardeza sa trag obloanele ca sa doarma lumea.

Ne dadusera mancare un fel de lasagnia dar cu branza de vaci in loc de carne si alte chestii, masa nefiind de loc grozava ca alte dati.

Nu ne-au dat nici sosete si masca pentru dormit. Din fericire Dona ma dotase in ultimul moment cu sosete de-ale ei, caci pe ale mele le pusesem cine stie pe unde si in care geamantan.

Asa ca, in palton si cu sosete groase am trecut noaptea confortabil spre deosebire de domnisoara de langa mine care a tremurat bine sub peticutul de paturica din avion. Mai am avut norocul ca din cele trei scaune doar doua, cele de la margine, s-au ocupat asa ca am stat lejer amandoua.

Am vizionat o jumatate de film inainte de masa si, apoi cealalta jumatate, cea de la capat, dupa. Dar la un moment dat nu au mai dat nimic pe video, presupunand ca toata lumea doarme. Asa ca m-am avut ce face un timp, dupa ce m-a lasat si bateria leptopului, cu care jucasem noua mea pasiune, “Bejeweled”.

Am stat si eu cuminte pana mi-a venit idea sa mai pandesc ce se vede afara. Am deschis un pic oblonul si am vazut doar cu un ochi un minunat rasarit de soare si niste culori splendide pe cer. Dar nu am putut exagera caci deranjam pe cei care puteau sa doarma. Totusi drumul nu mi s-a mai parut atat de lung, chiar am fost surprinsa cand pilotul ne-a anuntat ca mai  sunt douazeci de minute.

Totul a decurs normal si totodata complicat la  sosire, cu adevarate slalomuri pe coridoare , cu un nou control unde iar nu s-a descoperit forfecuta dar, de data asta fara radiografie si am ajuns la timp sa ma imbarc pentru Bucuresti. Si eu care credeam ca doua ore intre curse vor fi prea mult!

In avionul de Bucuresti am facut conversatie cu vecina de alaturi (iar lipsea pasagerul din mijloc) si am aflat ca e romanca, originara din Campulung dar plecata si traind in Anglia din 1974, casatorita cu un englez, si locuind langa Londra, la o casa cu curte, poate chiar o ferma. Vine des in Romania sa-si viziteze mama octogenara, profesoara, care e in plina forma: si acum mai da meditatii. Am discutat multe  dar mi-a dat de gandit o observatie a ei: sunt multi someri, atatia o duc rau si se plang, dar ea nu gaseste pe nimeni s-o ingrijasca pe  mama ei. Nimeni nu se baga la asa ceva desi batrana ei mama e pe picioarele ei, doar ca e singura si mai trebuie menajata de eforturi mai mari.

Am ajuns, reflectand, la concluzia ca femeile dintr-un targ ca acesta se considera luate drept servitoare daca fac asa ceva si prefera sa rabde de foame. Caci nu pot sa cred ca toate sunt niste puturoase. I-am sugerat sa caute sa angajeze prin camera de munca, cu contract ca la orice serviciu, caci asa angajata ar fi dintre cele care chiar au nevoie sa lucreze si are sentimentul ca are un job normal, cu asigurari sociale pentru pensie si sanatate. Mi-a multumit foarte fericita de sugestie. Sunt curioasa daca are si efect!

Am vorbit trei ore continuu: eu, care nu sunt de loc o vorbareata. Dar ea este si e foarte placuta. In plus tot ce spunea era interesant si incitant pentru cine vrea sa stie cum gandesc si traiesc oamenii pe alte meleaguri. Am facut schimb de adrese de email dar numai dupa sase saptamani cand ajunge iar in Anglia putem comunica iar. Nu mi-a dat prin cap s-o intreb de numele si adresa mamei sale caci chiar a doua zi o puteam vizita daca as fi avut puterea sa merg la nunta nepoatei mele, Valentina, care se va celebra acolo. Caci chiar asa obosita si nepregatita de nunta poate ne-am fi dus daca nu aveam incurcaturi cu cardurile, ceea ce m-a lasat peste weekend fara bani. Dar despre asta mai incolo.

Deocamdata sunt impreuna cu Mandolica Moppett, caci asa o cheama pe noua mea prietena, pe interminabilele coridoare ale aeroportului, dotat mai nou cu trotuare rulante. Nu am prea beneficiat de ele dintr-un unanim elan sportiv,  caci dupa atatea ore de stat in avion, putina miscare era acum o binecuvantare. In afarsit iata-ne la banda rulanta pentru bagaje. Am avut emotii caci valizele au venit in mai multe transe si a mea tot nu venea. Pana la urma le-am gasit si, indreptandu-ne spre iesire ne-am sarutat de ramas bun. Ea ramanea putin la toaleta. Eu ma uitam de zor dupa Doru. 

L-am vazut deodata precipitat impingand un carucior de bagaje si venind din partea cealalta. Primele vorbe ale lui au fost sa ma certe ca am iesit pe partea asta ca el ma astepta dincolo. Se certase cu cineva care-i statuse in cale, si acum era tare agitat si precipitat, incat am uitat sa ne imbratisam! M-a condus aproape in fuga la parcare, aproape ca a rasturnat caruciorul la una din gropile drumului, un baiat a sarit sa ajute si el nu mai scapa de acesta. A aparut un domn pe care parca il cunosteam dar nu stiam de unde sa-l iau…

In tot acest valmasag am ajuns la un Smart mititel si negru pe care Doru l-a declarat al meu. Am dat sa merg mai departe crezand ca e o gluma dar mi-a dat cheia si chiar a actiomat telecomanda sa deschida usile. Eu ametita nu prea mai stiam ce sa cred dar, dand sa urc in masina el a spus ca nu intra bagajele in asta sa mergem la Opel. Atunci iar am crezut ca era o farsa dar nu intelegeam ce-i cu domnul acela parca cunoscut care zambea mereu si se tinea dupa noi . Si baiatul acela pe care Doru il repezise dar pe domnul nu?!...

Am mers la Opel sa lasam bagajele apoi la casierie sa plateasca parcarea, toate intr-o vijaiala si o fataiala de ma ametise.

Abia intr-un tarziu, asteptandu-l pe el sa plateasca, am inteles ca masinuta neagra era intr-adevar a noastra, ca venise si cu Opelul, pe care-l conducea Iulian (domnul zambaret si retinut pe care nu-l mai vazusem de mult si nu-l mai recunoscusem) pentru bagaje si ca baiatul cel simpatic si bagaret era doar un cersetor sau un hotisor.

M-am lasat plimbata cu masinuta cea draguta pe care tare si-odorea Dora de cativa ani si am ajuns in sfarsit acasa.