Pentru ca nu am terminat turul rezervatiei ieri si pentru ca e o noua zi minunata, tocmai buna de mers, am reluat turneul.
De data asta am mers intai la lacul nostru sa-l pozam si pe el de adio.
Si, de asemenea, am pozat piscina in care ne-am petrecut atatea ore minunate.De pe afara caci inca nu se deschide pana la ora 12 in cursul saptamanii.
Apoi am mers pe bulevard pana in locul unde ne oprisem ieri.
Am trecut rauletul pe pod si am continuat drumul pe cararea de lemn. Drumul ne conducea printre copacii desi si plini de plante cataratoare mai ales iedera, care-i imbraca parca intr-un manson.
A fost o delectare sa ne plimbam printre ei si sa asteptam mereu sa vedem ce apare dupa urmatoarea cotitura.
Si a aparut… parcarea, cealalta iesire din rezervatie!!!
Ne-am oprit sa facem un popas pe bancuta, la umbra, am “servit” un piscot sa mai prindem puteri si ne-am uitat pe harta, sa vedem ce drumuri mai putem face, caci nici vorba sa plecam de aici!
Intre timp am vazut o multime de copii , la fiecare Mika tragea chiote de bucurie. Bucuria era reciproca.
Dupa ce ne-am odihnit am pornit-o spre “Bob Link arboretum” pe o carare de tocatura de lemn.
Peisajul era inchis de copaci, drumul lung si foarte greu pentru carucior. Am impins la el de mi-a iesit sufletul si cred ca am consumat tot ce pusesem pe mine cu tortul Michellei in ultimele zile!
Unde mai pui ca erau niste bifurcatii unde nu erau indicatii si m-a cam apucat teama ca ma ratacesc.
Se vede treaba ca degeaba m-am uitat eu pe harta ca n-am retinut un lucru esential: toate cararile duceau in final in acelas loc, doar ca unele mai repede altele mai ocolit.
Eu, bineinteles, alesesem pe cea mai ocolita!
Dar totul era atat de verde si minunat incat, cand am dat de o poiana ne-am asezat din nou pe o banca sa admiram si sa imi trag sufletul.
Cu forte noi am atacat iar podul de aschii si am iesit din padurice. Acolo am gasit o constructie de lemn pe care sa te urci sa vezi peisajul.
Intr-adevar merita sa urc, iti dadea o alta perspectiva.
De acolo am mai mers putin si am ajuns la drum usor , pe podet de scanduri. A fost o delectare dupa chinul de pana atunci.
Mi-am amintit cum era asta primavara cand l-am vazut prima oara, caci asa de departe nu mai fusesem decat o data.
Podetul asta ne-a scos din mlastina si ne-a condus spre aleea asfaltata innecata in verdeata pe care nu ma mai saturam s-o pozez.
Cred ca acasa voi alege una din aceste poze, o voi face poster si o voi pune pe perete. Asa sper ca voi retrai clipele minunate petrecute cu Mika in mijlocul naturii.
Drumul ne-a dus pana la trei carutele cu coviltir care te trimit cu gandul la filmele despre cucerirea vestului salbatic. De fapt sunt remorci, cu care probabil sunt plimbati turisti sau copii.
Chiar daca nu eram copil tot m-am urcat sa privesc peisajul si de mai sus.
Pe Mika n-o mai interesa, dormea dusa de mult!
cand
aaaaaaaa
Am continuat sa pozez de pilda vita de vie salbatica crescuta in copac si plina de rod
sau niste ghinde foarte decorative.
La iesire am descoperit o scurtatura pe care am ajuns mult mai repede si mai placut, tot pe alei umbroase , la blocul de langa lacul nostru, fara sa mai traversam parcarea si sa mai ajungem pe bulevard.
Printre copaci se vede blocul de langa lacul nostru.
Trecusem de zeci de ori pe aici si nu obsevasem scurtatura. Ca sa vezi, mereu ai ceva de descoperit!
No comments:
Post a Comment