FURTUNA

Zi de sambata, dimineata mohorata.

E devreme dar Mika nu mai vrea sa doarma si face mult zgomot. Dona si Miki dorm.

Ca sa le mai acord o ora de somn m-am gandit sa o duc pe Mika la plimbare cu carutul. Mai ales ca asa va dormi cu siguranta. Mereu adoarme in carucior la plimbare, acum chiar asta voiam.

Zis si facut. Am luat trusoul obisnuit neuitand telefonul si aparatul de fotografiat, harta, pelerina, umbrela…

Vis-à-vis de noi, trei garaje erau in plina activitate: era ziua de ”garage sale” libera, de la asociatie. In alte zile trebuie sa ceri aprobare de la aceasta si sa platesti taxa. Azi, fiind liber o multime de locatari si-au scos in fata garajului tot ce aveau de prisos prin casa si s-au apucat serios, cum fac americanii totul, sa vanda. Erau deschise deci trei garaje din cele patru si o multime de masini parcasera alaturi, sa cumpere. De data asta m-am dus si eu sa ma uit ce expun oamenii, altadata nu indraznisem, aveam sentimentul ca fac o indiscretie uitadu-ma in boarfele omului. Nu mi-a venit idea sa fac poze dar stiam ca voi gasi o multime de astfel de minitalciocuri peste tot. Mai vazusem asa ceva in primul weekend de primavara si tare ma minunasem. 

Acum insa am pornit in documentare amuzata si incercand sa observ oamenii, mai ales vanzatorii. Din pacate pana sa ma dumiresc eu bine cine si ce vinde a inceput o ploicica, ce i-a facut pe vanzatori sa schimbe strategia mutand lucrurile perisabile in garaj si acoperindu-le pe celelalte cu folie de plastic. In felul asta s-a pierdut din farmec. Am facut conversatie cu un domn foarte afectat care mi-a zis ca “asta ne mai trebuia, ploaie!” Era vinzator si, probabil isi facuse mari sperante.

M-am dumirit rapid, asa ca am pornit sa facem turul lacului, traseul scurt, caci ploaia s-a oprit . Cel putin eu nu simteam nimic desi in lac se vedeau cazand picaturile de apa. Dar am mers mai departe. Mika se simtea fericita si gungurea de zor. Ma gandesc ca va fi tare vorbareata cand va putea sa vorbeasca. Atunci sa vezi cascade de “de ce?”-uri!

Deocamdata am savurat imaginea cardului de rate, locatarele  “en titre” ale lacului  si verdele sanatos al ierbii proaspat tunsa.

Am trecut pe langa piscina si am tratat-o cu indiferenta desi individul care face pe salvamarul, un grasut cu varsta incerta (nu cred ca stie sa inoate, deci  trebuie sa am grija sa nu fac infarct sau carcei in apa, ca nu are cine sa ma salveze), deci salvamarul pregatea de zor deschiderea acesteia.

Spre mirarea mea erau tantari pana si in locul asta deschis. Cativa, nu cohorte ca in rezervatie, dar orisicat!

Am mers pe langa blocuri si am descoperit un adevarat talcioc pe pajistea din fata. Cocoane serioase si simandicoase expuneau te miri ce pe mese invelite cu fata de masa, lucruri aranjate estetic. Una avea si un raft unde expusese o intreaga biblioteca de carti. 

Ma uitam la ele si nu-mi venea sa cred ca fac asa ceva . Aproape ca la noi la talcioc dar mai civilizat expuse, nu pe capota masinii sau pe pleduri pe jos.Iar vinzatorii nu erau pisicheri si bisnitari colorati.

Dupa ce m-am crucit eu bine si am facut o serie de poze am plecat mai departe. Timpul speriase si aici vanzatorii care isi mai acoperisera din”exponate” dar nu renuntau inca la aceasta aventura, pentru care vadeau seriozitate si entuziasm.

Am traversat bulevardul Schaumburg si am patruns in cartierul Park St Claire, care are case frumoase de cca $600 000. Am aflat asta fiindca este una de vanzare pe site-ul de imobiliare si cartierul e omogen, cam toate casele sunt variatiuni ale doua-trei proiecte. Deci am sfidat in continuare ploaia care reincepuse usurel, facand unele aranjanente de protectie: landoul unde déjà Mika adormise a fost acoperit cu o pelerina iar eu am deschis umbrela. Aparatele sensibile au ajuns in lada de sub carucior cu riscul sa nu mai aud telefonul, dar erau la adapost de ploaie!

La inceput mi-a placut sa ma plimb prin ploaia rara, incat am renuntat la umbrela. Dar cu timpul ploaia s-a intetit si eu am deschis umbrela si am lungit pasul. Pana acum inca era frumos si in curand ajungeam la bulevardul Meacham si de acolo acasa. Totusi, ce lunga e acum strada asta! Si cotita, incat nu vezi cat mai ai de mers! Si unde mai pui ca ploicica s-a transformat in ploaie cu galeata.

Inca nu m-am impacientat caci nu era frig si Mika dormea. Dar deodata a inceput sa fulgere si mai ales sa tune ingrozitor. Mika s-a speriat, eu ma grabeam si o zdruncinam, vantul incepuse sa-mi dea umbrela peste cap si pelerina tot aluneca. Deja nu mai era deloc placut. Noroc ca ajunsesem la semafor.

 Am smucit putin cam tare caruciorul, care se blocase intr-o gropita, si asta impreuna cu tunetul si lipsa de vizibilitate sub pelerina au speriat-o pe Michele atat de tare ca am traversat bulevardul in urletele ei. Mi-era teama ca s-o gasi cineva sa creada ca am furat copilul!

Cand am ajuns pe trotuar am mai linistit-o putin. As fi putut sta la adapost langa magazinele din intersectie si s-o sun pe Dona sa vina sa ne ia dar eram asa de aproape de casa si acum ma udasem destul ca sa nu mai conteze. Mergeam cu voluptate prin suvoaie de apa fara sa-mi mai fac probleme ca ma ud, caci apa era pana la glezne in locurile unde trebuia sa traversez. Chiar ma amuzam si ma gandeam ca ar fi mers o poza dar cine m-ar fi vazut pozand in mijlocul ploii cu copilul in landou ar fi crezut ca n-am smintit.

 Am ajuns in sfarsit acasa: déjà imi era cam frig si am inceput sa caut la Mika legatura de chei cu care ea obisnuieste sa se  joace rozand brelocul in forma de sabot din lemn vopsit portocaliu. Ca sa pot vedea mai bine am ridicat pelerina de la poale si atunci toata apa adunata s-a revarsat peste  copil.

Bineinteles ca Mika a tras un urlet infiorator. I-am confiscate insa cheile si am deschis usa si am bagat-o in holul blocului. Abia apoi am eliberat-o din hamuri si am ridicat-o din baltoaca si am intrat in casa unde am livrat-o maica-sii.

Am mers sa ma schimb si eu, am  mai stat de palavre, sa povestesc ce si cum si , intr-un tarziu mi-am adus aminte ca trebuie sa usuc si caruciorul . Acesta scotea niste sunete ciudate de scurtcircuit care veneau din plasuta cu telefonul si aparatul de fotografiat. Cand m-am uitat mai bine m-am luat cu mainile de par: totul plutea intr-o mare de apa si minunatele mele aparate erau complet imersate.  Le-am recuperate si le-am pus la uscat , Miki a demontat telefonul si a scos bacteria si capacul  eu am scos bateriile la aparatul foto. Dar tare ma tem ca atata le-a fost dat sa traiasca. Am incercat sa repun bateriile la aparat dar nu merge. Se vad picaturile de apa prin vizor si pe monitor. Sunt tare curioasa daca va merge cand se va usca, totusi. Ma simt atat de frustata ca nu mai am cu ce sa fac documentarea pentru “garage sale” acum dupa ploaie!

Tocmai cand aveam si eu un subiect ce parea interesant, sau macar inedit pentru mine si cei de acasa!

Michelle era insa bine mersi, invelita in patura, in bratele mamei.

Nu s-a suparat pe mine! Fata buna!