A INCEPUT NUMARATOAREA INVERSA

De azi intr-o saptamana ma imbarc spre casa. Deja mi-am luat la revedere de la unii din prietenii Donei. Acum m-am gandit sa-mi iau ramas bun de la locuri. Si, mai ales de la Spring Valley, cea pe care am cam parasit-o in ultimul timp din cauza tantarilor si a cautarilor de… case.

Deci am imbarcat-o pe Mika in “stroller”( cuvant pe care mi-a trebuit luni de zile sa-l retin) si, in soarele diminetii i-am tras o poza sa se vada pufuletul auriu ce ii tine loc de par si care ii incadreaza capul ca o aura de ingeras.

 

Am filmat strada, odinioara plina de copaci infloritiAm observant strada cu copacii, odinioara atat de incarcati de flori, acum umbroasa, linistita, sobra.

Chiar  ma intrebasem ce fructe vor face copacii aceia si mi-i inchipuiam plini de cirese, corcoduse sau stiu eu mai ce?! Cand colo fac niste bobite amarate, bune de nimic si, mai ales extrem de putine fata de cata floare a fost! Aici e un caz fericit.

In alte parti am vazut un fel de mere padurete chiar dragute de marimea cireselor dar aici, pe strada noastra, nu e decat un mar de-adevaratelea pe care il calaresc veveritele. Acestea se servesc cu cate un mar din copac, caci de pe jos nu le prieste, gusta putin din el si-l arunca. Drept pentru care pe  jos e covor de mere ciugulite si lasate de izbeliste. Asa ca ii cred pe cei ca Dona care spun ca veveritele sunt stricatoare, niste sobolani cu coada frumoasa!

Asa ca iata-ne repede in fata intrarii rezervatiei, pozand de la umbra, caci déjà s-a facut cald:

                                          

Ierburile au crescut mai mult decat imi inchipuisem, vazand paiele uscate astaprimavara, caruciorul pare jucarie iar oamenii adesea nu se vad dintre ele

Zmeura aceea neagra-indigo s-a terminat si zmeurisul des, de nepatruns s-a pierdut printre alte ierburi.

Ciulinii fac niste flori galbene si cresc aproape cat copacii.

E o bogatie de vegetatie atat de mare incat nici nu mai mir ca primii colonisti germani au venit aici cu catel si purcel si au pus stapanire pe locurile astea.

E timpul sa vizitam mai serios ferma si restul, un fel de muzeul satului, pe care l-am vazut doar in treacat odata, la inceput.

Deocamdata sa facem un mic popas la locul nostru obisnuit de odihna si sa ne racorim la umbra!

Si apoi sa mai admiram lacul, ascunse la umbra

Strabatem cararile umbroase prin padure spre ferma. Nu ne-am mai oprit la cabana Merke, acolo am mai fost de atatea ori! Pe drum intalnim o multime de lume si, mai ales o multime de copii.

Ne-am facut si prieteni, o gasca de pitici frumosi si guralivi, care mi-au aratat ce ganganie prinsesera ei intr-un borcan si am facut poze impreuna.

Am oprit sa admiram o caruta colorata frumos intr-o curte cu gard de barne, o casuta pentru cai, alte acareturi neidentificate, unelte agricole si, mai ales, animalele care-i interesau grozav pe micuti.

Cu un baietel era o bunica ce, experta, tot chema vacile: “Hei, mister cow!”

Am ajuns la casele “satului” si, in fata uneia, am reusit sa-i fac Mikai o poza pe bancuta, inainte sa se napusteasca asupra florilor. Noroc ca sunt obisnuita de acasa cu obiceiurile ei in materie de flori rosii.

In casa era un muzeu mic dar impresionant, unde ne-am conversat cu o doamna custode care, in loc sa ne povesteasca despre exponate ne-a spus "vai ce draguta e" Mika si a cerut toate detaliile in ce-o priveste.

Noi insa am facut poze pe covorasul impletit manual din carpe vechi care arata minunat, in fata unei splendide canapele si sub privirea binevoitoare a  personajelor din portrete.

Din fata casa arata ca in povesti, minunata

In fata acesteia erau alte doua case, una mica, pentru bunici si casa mare, pentru intreaga familie. Aceasta avea o cismea cu ciutura mare in fata, in care se racoreau copiii inclusiv Mika

Camera principala era bucataria cu o impresionanta soba de fonta minunat lucrata, probabil adusa din Germania cu vaporul impreuna cu o multime de alte lucruri intre care mobile, unelte, inclusiv un mic clavecin. Aveau si o masina de cusut. 

 

In bucatarie erau doua persoane in strai de epoca, cea tanara trebaluind ca si cum era gospodina casei si creind o atmosfera veridica. Cealalta intretinea oaspetii si dadea explicatii.

 In soba ardea focul si pe ea se gatea mancarea. 

Alaturi e o camera mare in care se afla un pat matrimonial impunator, o canapea, o otomana si un patut de copil, delicat, dar si un mic clavecin si alte lucrusoare frumoase si vechi.In mijlocul camerei trona soba neagra din fonta de asemenea plina de decoratiuni,

Cred ca, de fapt aici era salonul  iar dormitoarele erau la etaj caci dupa cum se vede de afara casa are si etaj. Ce om ar tine pianul in dormitor?      

Mai era o camera mica aranjata ca un birou. Se vede treaba ca fermierii astia erau oameni culti si afaceristi nu doar niste tarani. In aceasta camera m-a frapat o etajera de colt de o deosebita delicateta si iar, covorul rotund, minunat facut din carpe vechi impletit ca si cosurile de nuiele, daca am inteles eu bine explicatiile custodelui.

 

Inspatele casei se vedea veranda, pe care intinsesera ceapa la uscat, si gradina de zarzavat, vegheata de o sperietoare de ciori. Sau de altceva, caci ciori nu am vazut niciodata pe aici. 

                                                    *

De aici, satisfacuta cu studiul istoriei as fi plecat sa mai studiez natura dar mi-am dat seama ca timpul trece si se apropie vremea mesei. Pe drum nu m-a rabdat inima sa nu intru intr-un cartier de vile splendide unde stiam ca e una de vanzare. Am gasit o alta, vanduta direct de proprietar si am pozat-o pentru Dona. Proprietarul care tocmai iesea din garaj mi-a dat bucuros detalii si chiar un flaier destul de rudimenntar alcatuit, cum s-a priceput si el. Casa e enorma si foarte scumpa dar arata interesant.

Totusi parca mai frumoase erau casutele alb-bleu din muzeu!

Dupa ce am facut documentarea completa, m-am hotarat totusi sa plec spre casa. 

In fond nu stiu ce iluzii imi fac. Eu tot trebuie sa plec acasa si sa stau in ingramadeala aceea de blocuri, omenire, masini si caini. Voi putea eventual  sa-mi amintesc cum era sa ma plimb civilizat pe alei curate printre case minunate si sa fiu salutata ca unul de-al casei la tot pasul! Trebuie sa recunosc ca marele merit aici e al Mikai, care, asa dragalasa cum e, atrage simpatia tuturor si aceasta se rasfrange si asupra mea. 

Altfel, singura parca nici nu avea haz  sa ma plimb!

                                                                           ***

Intre timp insa am ajuns la lacul cel mic unde am gasit un locsor printre copaci si arbusti pe unde sa fac o poza de adio acestuia.

Ce repede trece timpul, parca ieri arata asa: