NUMARATOAREA INVERSA CONTINUA

Pentru ca nu am terminat turul rezervatiei ieri si pentru ca e o noua zi minunata, tocmai buna de mers, am reluat turneul.

De data asta am mers intai la lacul nostru sa-l pozam si pe el de adio.

             

Si, de asemenea, am pozat piscina in care ne-am petrecut atatea ore minunate.De pe afara caci inca nu se deschide pana la ora 12 in cursul saptamanii.

              

Apoi am mers pe bulevard pana in locul unde ne oprisem ieri.

Am trecut rauletul pe pod si am continuat drumul pe cararea de lemn. Drumul ne conducea printre copacii desi si plini de plante cataratoare mai ales iedera, care-i imbraca parca intr-un manson.

A fost o delectare sa ne plimbam printre ei si sa asteptam mereu sa vedem ce apare dupa urmatoarea cotitura.    

Si a aparut… parcarea, cealalta iesire din rezervatie!!!

Ne-am oprit sa facem un popas pe bancuta, la umbra, am “servit” un piscot sa mai prindem puteri si ne-am uitat pe harta, sa vedem ce drumuri mai putem face, caci nici vorba sa plecam de aici!

Intre timp am vazut o multime de copii , la fiecare Mika tragea chiote de bucurie. Bucuria era reciproca.

Dupa ce ne-am odihnit am pornit-o spre “Bob Link arboretum” pe o carare de tocatura de lemn.

Peisajul era inchis de copaci, drumul lung si foarte greu pentru carucior. Am impins la el de mi-a iesit sufletul si cred ca am consumat tot ce pusesem pe mine cu tortul Michellei in ultimele zile!

Unde mai pui ca erau niste bifurcatii unde nu erau indicatii si m-a cam apucat teama ca ma ratacesc.

Se vede treaba ca degeaba m-am uitat eu pe harta ca n-am retinut un lucru esential: toate cararile duceau in final in acelas loc, doar ca unele mai repede altele mai ocolit.

Eu, bineinteles, alesesem pe cea mai ocolita!

Dar totul era atat de verde si minunat incat, cand am dat de o poiana ne-am asezat din nou pe o banca sa admiram si sa imi trag sufletul.

Cu forte noi am atacat iar podul de aschii si am iesit din padurice. Acolo am gasit o constructie de lemn pe care sa te urci sa vezi peisajul.

Intr-adevar merita sa urc, iti dadea o alta perspectiva.

De acolo am mai mers putin si am ajuns la drum usor , pe podet de scanduri. A fost o delectare dupa chinul de pana atunci. 

 Mi-am amintit cum era asta primavara cand l-am vazut prima oara, caci asa de departe nu mai fusesem decat o data.

Podetul asta ne-a scos din mlastina si ne-a condus spre aleea asfaltata innecata in verdeata pe care nu ma mai saturam s-o pozez.

Cred ca acasa voi alege una din aceste poze, o voi face poster si o voi pune pe perete. Asa sper ca voi retrai clipele minunate petrecute cu Mika in mijlocul naturii.

Drumul ne-a dus pana la trei carutele cu coviltir care te trimit cu gandul la filmele despre cucerirea vestului salbatic. De fapt sunt remorci, cu care probabil sunt plimbati turisti sau copii. 

Chiar daca nu eram copil tot m-am urcat sa privesc peisajul si de mai sus. 

Pe Mika n-o mai interesa, dormea dusa de mult!

  cand

aaaaaaaa

Am continuat sa pozez de pilda vita de vie salbatica crescuta in copac si plina de rod 

sau niste ghinde foarte decorative.

La iesire am descoperit o scurtatura pe care am ajuns mult mai repede si mai placut, tot pe alei umbroase , la blocul de langa lacul nostru, fara sa mai traversam parcarea si sa mai ajungem pe bulevard.

Printre copaci se vede blocul de langa lacul nostru.

Trecusem de zeci de ori pe aici si nu obsevasem scurtatura. Ca sa vezi, mereu ai ceva de descoperit!

A INCEPUT NUMARATOAREA INVERSA

De azi intr-o saptamana ma imbarc spre casa. Deja mi-am luat la revedere de la unii din prietenii Donei. Acum m-am gandit sa-mi iau ramas bun de la locuri. Si, mai ales de la Spring Valley, cea pe care am cam parasit-o in ultimul timp din cauza tantarilor si a cautarilor de… case.

Deci am imbarcat-o pe Mika in “stroller”( cuvant pe care mi-a trebuit luni de zile sa-l retin) si, in soarele diminetii i-am tras o poza sa se vada pufuletul auriu ce ii tine loc de par si care ii incadreaza capul ca o aura de ingeras.

 

Am filmat strada, odinioara plina de copaci infloritiAm observant strada cu copacii, odinioara atat de incarcati de flori, acum umbroasa, linistita, sobra.

Chiar  ma intrebasem ce fructe vor face copacii aceia si mi-i inchipuiam plini de cirese, corcoduse sau stiu eu mai ce?! Cand colo fac niste bobite amarate, bune de nimic si, mai ales extrem de putine fata de cata floare a fost! Aici e un caz fericit.

In alte parti am vazut un fel de mere padurete chiar dragute de marimea cireselor dar aici, pe strada noastra, nu e decat un mar de-adevaratelea pe care il calaresc veveritele. Acestea se servesc cu cate un mar din copac, caci de pe jos nu le prieste, gusta putin din el si-l arunca. Drept pentru care pe  jos e covor de mere ciugulite si lasate de izbeliste. Asa ca ii cred pe cei ca Dona care spun ca veveritele sunt stricatoare, niste sobolani cu coada frumoasa!

Asa ca iata-ne repede in fata intrarii rezervatiei, pozand de la umbra, caci déjà s-a facut cald:

                                          

Ierburile au crescut mai mult decat imi inchipuisem, vazand paiele uscate astaprimavara, caruciorul pare jucarie iar oamenii adesea nu se vad dintre ele

Zmeura aceea neagra-indigo s-a terminat si zmeurisul des, de nepatruns s-a pierdut printre alte ierburi.

Ciulinii fac niste flori galbene si cresc aproape cat copacii.

E o bogatie de vegetatie atat de mare incat nici nu mai mir ca primii colonisti germani au venit aici cu catel si purcel si au pus stapanire pe locurile astea.

E timpul sa vizitam mai serios ferma si restul, un fel de muzeul satului, pe care l-am vazut doar in treacat odata, la inceput.

Deocamdata sa facem un mic popas la locul nostru obisnuit de odihna si sa ne racorim la umbra!

Si apoi sa mai admiram lacul, ascunse la umbra

Strabatem cararile umbroase prin padure spre ferma. Nu ne-am mai oprit la cabana Merke, acolo am mai fost de atatea ori! Pe drum intalnim o multime de lume si, mai ales o multime de copii.

Ne-am facut si prieteni, o gasca de pitici frumosi si guralivi, care mi-au aratat ce ganganie prinsesera ei intr-un borcan si am facut poze impreuna.

Am oprit sa admiram o caruta colorata frumos intr-o curte cu gard de barne, o casuta pentru cai, alte acareturi neidentificate, unelte agricole si, mai ales, animalele care-i interesau grozav pe micuti.

Cu un baietel era o bunica ce, experta, tot chema vacile: “Hei, mister cow!”

Am ajuns la casele “satului” si, in fata uneia, am reusit sa-i fac Mikai o poza pe bancuta, inainte sa se napusteasca asupra florilor. Noroc ca sunt obisnuita de acasa cu obiceiurile ei in materie de flori rosii.

In casa era un muzeu mic dar impresionant, unde ne-am conversat cu o doamna custode care, in loc sa ne povesteasca despre exponate ne-a spus "vai ce draguta e" Mika si a cerut toate detaliile in ce-o priveste.

Noi insa am facut poze pe covorasul impletit manual din carpe vechi care arata minunat, in fata unei splendide canapele si sub privirea binevoitoare a  personajelor din portrete.

Din fata casa arata ca in povesti, minunata

In fata acesteia erau alte doua case, una mica, pentru bunici si casa mare, pentru intreaga familie. Aceasta avea o cismea cu ciutura mare in fata, in care se racoreau copiii inclusiv Mika

Camera principala era bucataria cu o impresionanta soba de fonta minunat lucrata, probabil adusa din Germania cu vaporul impreuna cu o multime de alte lucruri intre care mobile, unelte, inclusiv un mic clavecin. Aveau si o masina de cusut. 

 

In bucatarie erau doua persoane in strai de epoca, cea tanara trebaluind ca si cum era gospodina casei si creind o atmosfera veridica. Cealalta intretinea oaspetii si dadea explicatii.

 In soba ardea focul si pe ea se gatea mancarea. 

Alaturi e o camera mare in care se afla un pat matrimonial impunator, o canapea, o otomana si un patut de copil, delicat, dar si un mic clavecin si alte lucrusoare frumoase si vechi.In mijlocul camerei trona soba neagra din fonta de asemenea plina de decoratiuni,

Cred ca, de fapt aici era salonul  iar dormitoarele erau la etaj caci dupa cum se vede de afara casa are si etaj. Ce om ar tine pianul in dormitor?      

Mai era o camera mica aranjata ca un birou. Se vede treaba ca fermierii astia erau oameni culti si afaceristi nu doar niste tarani. In aceasta camera m-a frapat o etajera de colt de o deosebita delicateta si iar, covorul rotund, minunat facut din carpe vechi impletit ca si cosurile de nuiele, daca am inteles eu bine explicatiile custodelui.

 

Inspatele casei se vedea veranda, pe care intinsesera ceapa la uscat, si gradina de zarzavat, vegheata de o sperietoare de ciori. Sau de altceva, caci ciori nu am vazut niciodata pe aici. 

                                                    *

De aici, satisfacuta cu studiul istoriei as fi plecat sa mai studiez natura dar mi-am dat seama ca timpul trece si se apropie vremea mesei. Pe drum nu m-a rabdat inima sa nu intru intr-un cartier de vile splendide unde stiam ca e una de vanzare. Am gasit o alta, vanduta direct de proprietar si am pozat-o pentru Dona. Proprietarul care tocmai iesea din garaj mi-a dat bucuros detalii si chiar un flaier destul de rudimenntar alcatuit, cum s-a priceput si el. Casa e enorma si foarte scumpa dar arata interesant.

Totusi parca mai frumoase erau casutele alb-bleu din muzeu!

Dupa ce am facut documentarea completa, m-am hotarat totusi sa plec spre casa. 

In fond nu stiu ce iluzii imi fac. Eu tot trebuie sa plec acasa si sa stau in ingramadeala aceea de blocuri, omenire, masini si caini. Voi putea eventual  sa-mi amintesc cum era sa ma plimb civilizat pe alei curate printre case minunate si sa fiu salutata ca unul de-al casei la tot pasul! Trebuie sa recunosc ca marele merit aici e al Mikai, care, asa dragalasa cum e, atrage simpatia tuturor si aceasta se rasfrange si asupra mea. 

Altfel, singura parca nici nu avea haz  sa ma plimb!

                                                                           ***

Intre timp insa am ajuns la lacul cel mic unde am gasit un locsor printre copaci si arbusti pe unde sa fac o poza de adio acestuia.

Ce repede trece timpul, parca ieri arata asa:

PROGRAM DE VOIE

Azi Miki pleaca in Wisconsin la mecanicul lor specializat in Mercedes si vrea s-o ia si pe Mika.

Deci noi, fetele, suntem libere sa ne facem de cap.

Dona a avut ceva “program administrativ” in casa iar eu am mai tras un pui de somn pana a terminat ea. Apoi am plecat la mall sa cautam mici atentii pentru cadorisit cei de acasa. Mai cautasem doua seri la rand asa ceva la magazinele obisnuite dar nu gasisem nimic. Aici insa am gasit chiar ce cautam: un magazin specializat in asemenea amintiri, obiecte inscriptionate “Chicago” de la tricouri, sepci si alte chestii sportive pana la cani, globuri,esarfe, sacose si ce nu-ti mai trece prin cap, frumoase sau de-a dreptul chicioase, pentru toate gusturile si buzunarele.

A lasat Dona peste suta de dolari si tare ma tem ca pe multe nu ma voi indura sa le dau! M-am simtit ca un copil rasfatat caruia ii cumpara mama tot ce-si pofteste.

Apoi am mai incercat sa cautam cadouri pentru doua prietene  ale ei din Romania dar nu am gasit ceva potrivit si destul de rezonabil ca pret.

 Am intrat la un fast food si ea a luat o felie de pizza din care am gustat si eu, o salata si un suc. Eu ma simteam foarte balonata si nu am vrut nimic. Erau asa de mari feliile alea de pizza ca mi-a taiat pofta.

Ne-am gandit sa renuntam pentru moment la shopping si sa plecam la piscina. Era o vreme splendida si fiindca in curand se va inchide piscina, iar eu voi pleca, era momentul sa profitam. Din pacate cu burta plina, caci pana la urma mi se facuse foame si am mancat un sendwich, deci cu burta plina nu prea iti vine sa innoti. Dar dupa ce ne-am balacit un pic am stat ca soparlele la soare si a fost minunat. Pacat ca Dona “m-a tras de maneca” sa nu mai sforai caci altfel asa de bine dormeam! Noaptea trecuta m-am pierdut in reverie cu site-ul de imobiliare din nou si nu mi-am dat seama cand s-a facut doua!

Cand mi s-a facut putin cam frig pe prosopul ud am plecat acasa. Mi-era atat de somn incat, daca nu trebuia sa ma concentrez sa nu fac pipi pe mine, cred ca dormeam mergand. Asa ca acasa m-am culcat iar si am dormit ca un prunc pana a tras Dona iar de mine. Facuse rezervare la restaurant si era vremea sa ma imbrac sa mergem.

Am fost la un local destul de elegant (aveau si “parking boys”)  dar nu exagerat. Noi am luat loc pe terasa iar Mika a avut scaunul ei special, inalt si cu curele de fixare. Noua ne-a adus berile iar ei o felie de paine pe care a morfolit-o si a semanat-o pe jos de jur imprejur in totalitate, dupa ce mancase borcanelul ei de mancare pentru copii. Drept pentru care tati a lasat tip 20 de dolari chelnaritei.

Am mancat bine si sanatos si jumatate din ce ne-a adus pe platou am pus la caserola pentru acasa.

Eu am avut somon la gratar, cu orez si anghinare, dar am primit si de la Dona doi creveti uriasi pane si, ca aperitiv a comandat Miki ceva nemaivazut pana acum: felii de castraveti acri facuti pane, cu un sos picant ca o smantana roz. Au fost excelenti si foarte frumos prezentati intr-un cornet de hartie pe un suport conic metalic care sustinea si micul bol cu sos.

La intoarcere m-am jucat cu Mika pe care am facut-o sa rada cu hohote de cate ori ii spuneam “amor, amor, amor” ca Julio Iglesias, care tocmai asta canta la radioul masinii.

Acum inca ma simt prea plina dupa atata mancare dar sper sa dorm bine noaptea asta ca iar mi-e somn.

FURTUNA

Zi de sambata, dimineata mohorata.

E devreme dar Mika nu mai vrea sa doarma si face mult zgomot. Dona si Miki dorm.

Ca sa le mai acord o ora de somn m-am gandit sa o duc pe Mika la plimbare cu carutul. Mai ales ca asa va dormi cu siguranta. Mereu adoarme in carucior la plimbare, acum chiar asta voiam.

Zis si facut. Am luat trusoul obisnuit neuitand telefonul si aparatul de fotografiat, harta, pelerina, umbrela…

Vis-à-vis de noi, trei garaje erau in plina activitate: era ziua de ”garage sale” libera, de la asociatie. In alte zile trebuie sa ceri aprobare de la aceasta si sa platesti taxa. Azi, fiind liber o multime de locatari si-au scos in fata garajului tot ce aveau de prisos prin casa si s-au apucat serios, cum fac americanii totul, sa vanda. Erau deschise deci trei garaje din cele patru si o multime de masini parcasera alaturi, sa cumpere. De data asta m-am dus si eu sa ma uit ce expun oamenii, altadata nu indraznisem, aveam sentimentul ca fac o indiscretie uitadu-ma in boarfele omului. Nu mi-a venit idea sa fac poze dar stiam ca voi gasi o multime de astfel de minitalciocuri peste tot. Mai vazusem asa ceva in primul weekend de primavara si tare ma minunasem. 

Acum insa am pornit in documentare amuzata si incercand sa observ oamenii, mai ales vanzatorii. Din pacate pana sa ma dumiresc eu bine cine si ce vinde a inceput o ploicica, ce i-a facut pe vanzatori sa schimbe strategia mutand lucrurile perisabile in garaj si acoperindu-le pe celelalte cu folie de plastic. In felul asta s-a pierdut din farmec. Am facut conversatie cu un domn foarte afectat care mi-a zis ca “asta ne mai trebuia, ploaie!” Era vinzator si, probabil isi facuse mari sperante.

M-am dumirit rapid, asa ca am pornit sa facem turul lacului, traseul scurt, caci ploaia s-a oprit . Cel putin eu nu simteam nimic desi in lac se vedeau cazand picaturile de apa. Dar am mers mai departe. Mika se simtea fericita si gungurea de zor. Ma gandesc ca va fi tare vorbareata cand va putea sa vorbeasca. Atunci sa vezi cascade de “de ce?”-uri!

Deocamdata am savurat imaginea cardului de rate, locatarele  “en titre” ale lacului  si verdele sanatos al ierbii proaspat tunsa.

Am trecut pe langa piscina si am tratat-o cu indiferenta desi individul care face pe salvamarul, un grasut cu varsta incerta (nu cred ca stie sa inoate, deci  trebuie sa am grija sa nu fac infarct sau carcei in apa, ca nu are cine sa ma salveze), deci salvamarul pregatea de zor deschiderea acesteia.

Spre mirarea mea erau tantari pana si in locul asta deschis. Cativa, nu cohorte ca in rezervatie, dar orisicat!

Am mers pe langa blocuri si am descoperit un adevarat talcioc pe pajistea din fata. Cocoane serioase si simandicoase expuneau te miri ce pe mese invelite cu fata de masa, lucruri aranjate estetic. Una avea si un raft unde expusese o intreaga biblioteca de carti. 

Ma uitam la ele si nu-mi venea sa cred ca fac asa ceva . Aproape ca la noi la talcioc dar mai civilizat expuse, nu pe capota masinii sau pe pleduri pe jos.Iar vinzatorii nu erau pisicheri si bisnitari colorati.

Dupa ce m-am crucit eu bine si am facut o serie de poze am plecat mai departe. Timpul speriase si aici vanzatorii care isi mai acoperisera din”exponate” dar nu renuntau inca la aceasta aventura, pentru care vadeau seriozitate si entuziasm.

Am traversat bulevardul Schaumburg si am patruns in cartierul Park St Claire, care are case frumoase de cca $600 000. Am aflat asta fiindca este una de vanzare pe site-ul de imobiliare si cartierul e omogen, cam toate casele sunt variatiuni ale doua-trei proiecte. Deci am sfidat in continuare ploaia care reincepuse usurel, facand unele aranjanente de protectie: landoul unde déjà Mika adormise a fost acoperit cu o pelerina iar eu am deschis umbrela. Aparatele sensibile au ajuns in lada de sub carucior cu riscul sa nu mai aud telefonul, dar erau la adapost de ploaie!

La inceput mi-a placut sa ma plimb prin ploaia rara, incat am renuntat la umbrela. Dar cu timpul ploaia s-a intetit si eu am deschis umbrela si am lungit pasul. Pana acum inca era frumos si in curand ajungeam la bulevardul Meacham si de acolo acasa. Totusi, ce lunga e acum strada asta! Si cotita, incat nu vezi cat mai ai de mers! Si unde mai pui ca ploicica s-a transformat in ploaie cu galeata.

Inca nu m-am impacientat caci nu era frig si Mika dormea. Dar deodata a inceput sa fulgere si mai ales sa tune ingrozitor. Mika s-a speriat, eu ma grabeam si o zdruncinam, vantul incepuse sa-mi dea umbrela peste cap si pelerina tot aluneca. Deja nu mai era deloc placut. Noroc ca ajunsesem la semafor.

 Am smucit putin cam tare caruciorul, care se blocase intr-o gropita, si asta impreuna cu tunetul si lipsa de vizibilitate sub pelerina au speriat-o pe Michele atat de tare ca am traversat bulevardul in urletele ei. Mi-era teama ca s-o gasi cineva sa creada ca am furat copilul!

Cand am ajuns pe trotuar am mai linistit-o putin. As fi putut sta la adapost langa magazinele din intersectie si s-o sun pe Dona sa vina sa ne ia dar eram asa de aproape de casa si acum ma udasem destul ca sa nu mai conteze. Mergeam cu voluptate prin suvoaie de apa fara sa-mi mai fac probleme ca ma ud, caci apa era pana la glezne in locurile unde trebuia sa traversez. Chiar ma amuzam si ma gandeam ca ar fi mers o poza dar cine m-ar fi vazut pozand in mijlocul ploii cu copilul in landou ar fi crezut ca n-am smintit.

 Am ajuns in sfarsit acasa: déjà imi era cam frig si am inceput sa caut la Mika legatura de chei cu care ea obisnuieste sa se  joace rozand brelocul in forma de sabot din lemn vopsit portocaliu. Ca sa pot vedea mai bine am ridicat pelerina de la poale si atunci toata apa adunata s-a revarsat peste  copil.

Bineinteles ca Mika a tras un urlet infiorator. I-am confiscate insa cheile si am deschis usa si am bagat-o in holul blocului. Abia apoi am eliberat-o din hamuri si am ridicat-o din baltoaca si am intrat in casa unde am livrat-o maica-sii.

Am mers sa ma schimb si eu, am  mai stat de palavre, sa povestesc ce si cum si , intr-un tarziu mi-am adus aminte ca trebuie sa usuc si caruciorul . Acesta scotea niste sunete ciudate de scurtcircuit care veneau din plasuta cu telefonul si aparatul de fotografiat. Cand m-am uitat mai bine m-am luat cu mainile de par: totul plutea intr-o mare de apa si minunatele mele aparate erau complet imersate.  Le-am recuperate si le-am pus la uscat , Miki a demontat telefonul si a scos bacteria si capacul  eu am scos bateriile la aparatul foto. Dar tare ma tem ca atata le-a fost dat sa traiasca. Am incercat sa repun bateriile la aparat dar nu merge. Se vad picaturile de apa prin vizor si pe monitor. Sunt tare curioasa daca va merge cand se va usca, totusi. Ma simt atat de frustata ca nu mai am cu ce sa fac documentarea pentru “garage sale” acum dupa ploaie!

Tocmai cand aveam si eu un subiect ce parea interesant, sau macar inedit pentru mine si cei de acasa!

Michelle era insa bine mersi, invelita in patura, in bratele mamei.

Nu s-a suparat pe mine! Fata buna!