PREERIA DE LA COLTUL BLOCULUI

Ieri am vazut ceea ce credeam zilele trecute ca e raiul pasarilor, doar auzindu-le cantand.
Am vazut pe harta ca exista o mare zona verde in apropierea celor doua blocuri de peste lac, in parcarea carora am ascultat trilurile susamintite. Tot pe harta am vazut o alee care parea ca se termina in padure. In cautare de locuri de plimbare fara noxe si zgomote de circulatie am cautat si gasit acea alee care, strajuita de falnici brazi, m-a introdus intr-o lume neasteptata.
Intai am avut o ezitare, caci era interzis accesul masinilor (de inteles) dar si al bicletelor! Eu, care aveam tot un vehicul cu roti, aveam voie? Nu era clar dar apoi mi-am amintit ca la americani tot ce nu e interzis e permis si m-am aventurat mai departe.

Dupa un pic de mers am dat de o intersectie unde au aparut indicatoare discrete si un mare panou cu placute cu numele celor care au contribuit la realizarea acestui loc, caci parc e impropriu spus. De fapt, m-am lamurit mai tarziu este o rezervatie pe care ei o numesc sanctuar.

In majoritatea spatiului natura e absolut lasata in voia ei si se pare ca de foarte mult timp. Nu sunt indepartati copacii cazuti, nici cei cazuti in lac, nu au fost asanate zonele mlastinoase ci s-au construit podete de lemn ( foarte vechi), ca sa le strabati in siguranta. In zonele fara copaci vara e o vegetatie luxurianta de stepa cat un stat de om, care acum e uscata si pe alocuri arsa intentionat ca sa imite actiunea omului dinainte de aparitia fermelor, dupa cum se povesteste in niste placute explicative plasate din loc in loc. De asemenea exista placute cu informatii istorice si zoo-botanice etc., cu poze.
Peste tot serpuiesc alei inguste unele asfaltate altele acoperite cu tocatura de lemn, primele dragi landoului, ultimele piciorului. Pasesti pe patul acela de tocatura de lemn ca pe mocheta, ti se afunda usor piciorul iar pe ploaie nu se face noroi!
Am mers aproape doua ore si nu am reusit sa vad decat o parte. Azi am mai mers doua ore fara sa trec prin aceleasi locuri si tot cred ca mai as avea de vazut multe. Azi am vazut un rau si doua parauri mai salbatice decat tot ce am vazut eu pana acum, intr-o padure incalcita si necuratata de vreascuri parca de veacuri . Totul pare straniu: fara verdeata, intreaga padure pare moarta.

Doar raurile curg lin iar pe alocuri au inceput sa apara cate o frunzulita, o viorea sau cateva firisoare de iarba. Intr-un loc am vazut -dar numai acolo- o multime de ghiocei. Erau firavi dar atat de multi intr-un fel de snopi nu ca la noi fiecare separat. Cred ca erau sute de ghiocei intr-un snop dar numai cateva asemenea snopuri. In alt loc am vazut viorele, mai rahitice ca cele de la noi precum si un fel de “nu ma uita” dar de culoare lila pal. Nu am vazut nicaieri deditei din aceia care acopera toata padurea la Cernica. Si nici viorele.
Sunt doua lacuri. Unul mai mic, aproape de sosea
si unul mai mare, langa o cabana din lemn care se va deschide in acest weekend.
Cabana a apartinut unei familii care are acolo ca piatra funerara o stanca pe care s-a pus o placuta metalica in memoria lor, semnata de copiii lor. Langa stanca e o banca din fonta lucrata astfel ca sa para din crengi de copac. Pe mine m-a impresionat.



De fapt pe toate bancile din rezervatie e scris ca la noi sapat in marmura, aici sapat in lemn, ceva de genul “in memoria lui cutare si cutarita”.
In apropiere e si un pavilion cu mese si banci rustice din lemn dar cu acoperis alb din prelata, ancorat cu odgoane de plastic, ca nuca in perete dar sunt sigura ca va avea mult succes la plimbareti cand se va deschide. Rezervatie, rezervatie dar trebuie sa aiba si omul acolo, un suc (sau o bere?!)- ceva, sa simta ca traieste. Tribut consumerismului si marlanismului caci doar nu l-am inventat noi.
Acum ca inca nu s-a deschis oficial, e liniste si pace.

E atat de mare parcul incat ieri abia am intalnit cateva persoane, desi erau zece masini in parcare. Azi, parcarea era aproape plina.
Am vazut cateva grupuri de copii veniti cu gradinita, mamici cu landouri si babute facand jogging. Acestea chiar s-au oprit sa-mi admire bebelusa si am schimbat cateva vorbe despre vremea numai buna de plimbare pentru ea.
Spre mirarea mea lumea ma saluta, ca la noi pe munte. Solidaritatea pustietatii probabil!
Am iesit pe la parcarea pe care o vizitasem zilele trecute dar nu ma dumirisem ca pe acolo se intra in parc. Credeam ca drumul se opreste la cladirea ce se vedea in fundal . Asadar de aceea nu era permisa intrarea cu masina pe aleea cu brazi!

Desi aici oamenii care ies la plimbare cu cainii sau cu copiii ce merg singuri merg de regula pe iarba (ceilalti merg cu masina, nu am vazut oameni plimbandu-se pur si simplu), in rezervatie erau semne care cereau sa folosesti numai aleile . Nu te amenintau cu amenzi dar adaugau ca in felul acesta iti aduci aportul la pastrarea rezervatiei intacte.
Aceste anunturi erau plasate pe locurile unde totusi se mai faceau poteci”neautorizate”.
Cladirea care ma speriase ieri era un fel de sediu al asociatiei/ fundatiei care administra rezervatia. Rezervatia s-a amenajat si se intretine in mare masura pe baza de voluntariat. Erau anunturi si birouri speciale care te indrumau in acest sens. Nu am intrat sa intreb mai multe dar daca era Doru précis ar fi fost curios si ar fi aflat totul.

Sa spun despre timp? Rece, cerul acoperit ba chiar dadea semne de ploaie, dar oamenii erau foarte subtire imbracati. Babutele care faceau jogging aveau niste treninguri usoare, mamicile cu landouri abia daca aveau o jacheta iar eu tremuram cu palton, caciula si manusi! Erau cel mult zece grade cand am vazut o familie cu o fetita de vreo cinci ani intr-un hanorac descheiat si cu capul descoperit. Topaia ca o vrabiuta de colo colo. De rusine am scos manusile dar dupa cateva minute de vitejie le-am pus la loc.
Partea proasta e ca obosesc ingrozitor dupa atata mers si abia ma tarasc inapoi cele 20 de minute pana acasa. Iar acolo ma prabusesc de oboseala si durere de spate iar noaptea nu ma pot odihni din cauza picioarelor : am spasme si carcei-- la ora trei dimineata eu fac gimnastica si ma frectionez cu crema relaxanta pentru picioare. Dar am de gand sa perseverez, doar-doar ma voi obisnui si voi capata o mai buna conditie fizica. Din pacate mi se face o foame teribiila si mananc in nestire.
De obicei Michelle doarme in continuare, fie pe terasa, fie in casa in landou inca o ora asa ca am timp sa mananc pana se trezeste ba chiar sa ma si odihnesc si sa-mi indrept spatele chinuit.

Poti sa te intrebi de ce trebuie sa merg atata cand as putea sa stau cu ea la aer pe banca, ba chiar pe balansoar pe terasa noastra!

Pai nu am rabdare sa stau locului, trebuie sa merg, sa vad, sa respir, sa ma minunez si sa ma bucur de tot ce vad. Si mai e si emotia descoperirii, teama de a nu ma rataci si bucuria ca uite, nici de data asta nu m-am ratacit!!!!!

PS. Zilele aste am fost iar sa fac poze si pavilionul cu prelate disparuse.